Liviu Ianăși: Din 1990 încoace, în România nu avem o politică a locuirii la nivel național

5 Noiembrie 2018

Liviu Ianăși: Din 1990 încoace, în România nu avem o politică a locuirii la nivel național

De cele mai multe ori, românii trec printr-un proces de învățare frustrant: află cum stă treaba cu problemele pe care le vor găsi la o locuință doar după ce-o cumpără. Pentru a nu rămâne doar cu asemenea lecții tardive, utilizatorul ar putea câștiga printr-o mai bună cultură a locuirii, la care poate ajunge mai ales prin auto-educare, precum și prin implicarea autorităților în crearea și menținerea acestei culturi, spune Liviu Ianăși, arhitect, doctor în urbanism, specializat în planificare spațială și management urban.

Astea par însă preocupări îndepărtate. Până una-alta, România de după Revoluție nu are o politică a locuirii la nivel național, darămite una care să țină cont de specificitățile unei regiuni sau al unui moment social sau economic. „Atunci când au apărut, răspunsurile au fost fragmentare, de mică amploare și mai ales necorelate”, explică Ianăși.

Cum s-a schimbat proiecția autorităților asupra locuirii, de-a lungul ultimelor decenii? Putem vorbi de politici sau mai degrabă de încropeli?

După 1990, cred că atitudinea autorităților ar putea fi definită ca stând sub imperiul „întâlnirii nefericite” a două iluzii: iluzia că piața și „mâna ei invizibilă” vor rezolva nevoile de locuire și iluzia că un cadru reglementar autoritar și atotcuprinzător va rezolva prin simpla publicare oficială toate problemele legate de locuințe și locuire. Nu mă hazardez să afirm că au fost iluzii auto-întreținute ori cvasi-conștiente, dar pot spune că ambele s-au dovedit insensibile – dacă nu chiar surde – la profesioniștii din economie, sociologie, calitatea vieții, urbanism, arhitectură, psihologie socială sau chiar științe politice ce atrăgeau atenția atât asupra decalajelor și disfuncționalităților, cât și în ceea ce privește evoluția nevoilor ori a profilului utilizatorilor.

În același timp, bogata, diversa și demna-de-respect experiență internațională a fost mereu minimalizată, privită cu acel aer de „la noi e altfel, la noi nu se poate, uite ce neîmpliniri au”, găsindu-și răspunsuri de tipul: „vom face o strategie națională completă/extraordinară etc.”, sau maverick-ul: „cutare sau curare instrument/mecanism va rezolva absolut toate problemele” – din această categorie fac parte, în opinia mea, ANL sau garantarea creditelor ipotecare.

Pe scurt: în ciuda oricăror afirmații, din 1990 încoace, în România nu am avut și nu avem o politică a locuirii la nivel național și, firesc, niciun fel de diferențiere de abordare în raport cu specificul unor regiuni, dar și cu unele procese, cum ar fi perioada pre-criză, cea post-criză, începutul „marilor migrații” sau „dispariția specialiștilor”. Atunci când au apărut, răspunsurile au fost fragmentare, de mică amploare și mai ales necorelate.

La capitolul „locuire”, amplificarea nerealizărilor s-a produs și din cauza lipsurilor în ceea ce privește politicile urbane (confundate stupid cu elaborarea unui PUG) sau cele regionale, evident prea slabe dat fiind statutul regiunilor de dezvoltare și incapacitatea de trei decenii de a face reforma administrativ-teritorială atât de necesară.

În ce măsură putem vorbi de o relație arhitect-client funcțională în România?

Fiindcă nu mă consider îndeajuns de cunoscător – nu practic proiectarea de arhitectură -, aș îndrăzni să formulez doar două remarci. Prima ar fi că „client” poate fi utilizatorul obiectului de arhitectură, dar și dezvoltatorul, investitorul, uneori constructorul. Apoi, relația arhitect-client presupune mult mai mult decât un contract în urmă căruia – după algoritmul de cele mai multe ori simplificat, de tipul „te ascult, îți fac proiectul, vezi să îl pui întocmai în operă, iar dacă cedez de la exigențe ești singurul (i)responsabil, mă plătești, la revedere, vai vai ce-a ieșit” – rezultă produsul-proiect care e vândut și plătit. Modul în care arhitectul înțelege/își asumă/practică profesiunea se reflectă – direct, dar și indirect – în „produsul de arhitectură” mult mai mult decât am fi tentați să credem la prima vedere.

Cum poate utilizatorul / locuitorul să devină un actor mai activ în ecuația complicată a locuirii?

Trei posibile răspunsuri îmi vin în minte. În primul rând, e vorba aici de o anumită inerție dată de „știu-cum-este”, inerție care se modifică odată cu aspirațiile noilor clienți – vezi importantă garajului/locului de parcare. În al doilea rând, un avantaj pe care îl oferă „bucata deja construită” de cartier – uneori, chiar și cele mai dense zone de dinainte de 1990 par a fi superioare că dotări și organizare spațiilor noilor „residential-parcuri”. Apoi, avantajul „mărfii în mână”: micile surprize ulterioare în materie de reparații și altele sunt incomparabil mai puțin riscante decât incertitudinea unor „scăpări” cu consecințe la blocurile/zonele promise a fi edificate.

Mai ales pentru București, mai e posibil argumentul, care în unele situații poate părea bizar/paradoxal: „rezistă mai bine la cutremur” – de aici pragurile 1980 sau 1991 la „selecție”, iar pentru din ce în ce mai mulți cumpărători, coșmarurile auzite de la prieteni sau cele de pe forumuri, referitoare la „plase”, „tunuri”, „înșelătorii”, „dezamăgiri”, „realități ascunse” sunt probabil determinante în evitarea unei construcții/achiziții noi. Lipsa unei piețe echilibrate, public monitorizate și controlate are deci o pondere puternică.
În prezent se construiesc foarte multe apartamente cu două camere. Pot ele oferi o locuire de calitate pentru o familie obișnuită (un cuplu cu un copil, de exemplu)?

În opinia mea, orientare către apartamentele cu două camere vine dintr-o coincidență a două perspective: „apartamentele de două camere sunt cele mai bune-ca-preț pe care publicul și le permite, iar investitorul le face” și „pentru cât pot eu în calitate de cumpărător și stadiu al vieții mele, apartamentul de două camere e numai bun; îl voi schimba mai încolo”. În mod ciudat, cele două perspective se potențează reciproc.
Un mic exercițiu de imaginație: Cum ar arăta piața imobiliară din România fără programul Prima Casă? La fel de dezechilibrată și sălbatică, dar sigur cu mai puțini beneficiari.

Care sunt principalele pericole legate de calitatea locuirii pe care le vedeți, dacă lucrurile continuă așa?

Cele mai grave ar fi: adâncirea polarizării socio-economice (cu excepția socio-psihologilor și a analiștilor străini, toată lumea ignoră cu superbie acest proces, de fapt înfricoșător la scară marilor dar și a mai micilor orașe; o calitate a vieții urbane în scădere din perspectiva locuirii, în contrast cu investițiile ce se petrec în orașe; creșterea numărului celor care nu au adăpost sau locuiesc în condiții de mizerie/sărăcie gravă, iar o lucrare consistentă și alarmantă ca Atlasul zonelor marginalizate pare să nu clintească mai deloc autoritățile responsabile; scăderea gradului de „dotare” a locuirii (mă refer aici la grădinițe, dotări sanitare, școli, terenuri de sport și recreare etc.), mai puțin accesul la mall-uri; prin reflex, scăderea atractivității unor orașe pentru investiții și/sau pentru forță de muncă tânără, mai mult sau mai puțin calificată (aici cea mai grav-(i)responsabilă este clamarea neputinței la care recurg autoritățile locale din București și orașele mijlocii și mari; pentru cele mici, neputința e reală.

Aveți exemple de țări europene cu politici de locuire bine gândite, echitabile?

Mai toate țările din Uniunea Europeană par a avea măcar „rudimente” de politici de locuire, însă țările nordice, Marea Britanie, Germania, Olanda par clar cele din fruntea plutonului, inclusiv prin croirea unor instrumente și programe pe termen limitat, ce răspund realităților dintr-o anumită perioadă, prorităților stabilite politic, disparităților teritoriale, fără a pune în primejdie valorile și principiile de la baza politicilor de locuire. Îmi e limpede că nu există o „politică-model-icoană”, dar din toate se pot învață multe lucruri, cum ar fi inovațiile instituționale, mecanismele de finanțare dar mai ales modalitățile de concertare și mobilizare a tuturor categoriilor de actori ai locuirii.

Sursa: Unde Locuiesc

Sursa foto: Forumul Caesar