Metroul din București

25 Ianuarie 2019

Metroul din București

Metroul bucureștean este un sistem de transport care deservește capitala României, București. Rețeaua este administrată de compania Metrorex și este printre cele mai folosite sisteme de transport în comun din România. A fost inaugurat de Nicolae Ceaușescu pe 19 decembrie 1979, deși darea în exploatare a Magistralei 1 și începutul circulației între stațiile Semănătoarea și Timpuri Noi avuseseră loc cu o lună înainte. Sistemul este complet electrificat și constă din patru magistrale. Se află aproape în întregime la subsol, unica stație situată la suprafață fiind Berceni.

Rețeaua trenurilor subterane în București este operată de compania Metrorex, fiind separată de rețeaua transporturilor de suprafață, administrată de către RATB. Pentru o perioadă au existat bilete comune pentru ambele sisteme, iar RATB asigură transportul înlocuitor temporar în cazul întreruperii circulației la metrou, precum și servicii de metrou ușor care leagă zonele încă nedeservite de metrou cu restul rețelei. Totuși, integrarea între transportul subteran și și cel de suprafață este mai redusă decât ar fi de dorit.

La sfârșitul anului 2013, rețeaua de transport a metroului bucureștean se întindea pe 69,25 km de cale dublă, existând patru magistrale cu 52 de stații, iar distanța medie între două stații este de 1,5 km. În același an, rețeaua de metrou deținea doar 4% din lungimea de transport public a orașului București și circa 20% din volumul total al călătorilor. În 2014, metroul din București a transportat 173,209 milioane de pasageri, în creștere față de cei 169,78 milioane din 2013, cu o medie zilnică în zilele lucrătoare de 600.000-800.000 de călători.

Metrorex este o companie românească care operează infrastructura de metrou din București. Compania administrează o rețea de aproape 70 kilometri de cale ferată subterană și are în exploatare 54 de trenuri care acoperă un număr de 51 stații de metrou, cu o distanță între stații de 1,5-1,7 kilometri. Înainte de Revoluția din 1989, compania era cunoscută ca „Întreprinderea de Exploatare a Metroului” (IEMB).

În anul 2015, media zilnică a călătorilor transportați de Metrorex a fost de peste 600.000. Numărul mediu de salariați și de călători transportați sunt prezentate în graficul din partea dreaptă.

Strategia de dezvoltare a companiei în perioada 2007-2030 este de a extinde rețeaua de metrouri la 150 de kilometri, printr-o investiție estimată la 6,5 miliarde Euro. Planificarea diverselor obiective incluse în această strategie este prezentată diferit în funcție de sursa folosită.

Istorie

În anul 1908, un tânăr student, Dimitrie Leonida, își alegea ca temă a diplomei sale de licență proiectul construcției unui metrou în București. Primele tentative de a construi un metrou în București datează din anii 1909 – 1910, în contextul negocierilor cu firma Siemens & Halske⁠(en) referitoare la concesionarea construirii liniilor de tramvai din oraș. Inginerii Dimitrie Leonida și Elie Radu, membri ai Consiliului Tehnic al Bucureștiului, propuneau construirea metroului, deoarece sumele cerute de firma germană pentru liniile de tramvai erau foarte mari și ar fi putut acoperi costurile metroului. 

Propunerea a fost reluată în 1929 – 1930, în cadrul comisiei conduse de arhitectul Duiliu Marcu ce discuta Planul de sistematizare a Capitalei, dar soluția nu a fost reținută în cadrul documentului final deoarece s-a considerat că Bucureștiul putea fi încă acoperit „la limită” de transportul în comun de suprafață, ce avea o viteză medie de 20-30 km/h. Memoriul justificativ menționa că „probabilitatea de înfăptuire este destul de îndepărtată”, dar că sistemul de străzi principale permitea realizarea ulterioară a metroului prin tranșee descoperite. 

La începutul anilor 1940, când în București au fost întreprinse ample lucrări de modernizare, precum și amenajarea salbei de lacuri pe râul Colentina și acoperirea râului Dâmbovița cu un planșeu de beton în zona Palatului de Justiție (planșeu înlăturat cu ocazia lucrării „Amenajarea Râului Dâmbovița în Municipiul București”, aprobată prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 242/1987[39]) s-a pus din nou problema construirii metroului, ca singura soluție de preluare a fluxurilor de călători într-un oraș cu aproape 1 milion de locuitori. Proiectul planșeului prevedea chiar 2 locuri libere (câte unul pe fiecare mal) prin care să poată fi construit ulterior metrou. Se prevedea construirea a 3 linii, între Hipodrom și Piața Unirii (8,2 km), de la Gara București Est până la Șoseaua Academiei intersecție cu Știrbei Vodă (5,5 km) și între Gara de Nord și Piața Victoriei (1,3 km)[40], prin săpături de la suprafață. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a făcut uitată și această inițiativă. 

În anul 1952 s-a emis o Hotărâre a Consiliului de Miniștri privind înființarea Institutului de Proiectare și a Direcției Generale a Metroului din București, ambele subordonate Ministerului Transporturilor. Timp de doi ani s-au elaborat studii, dar, sub influența școlii sovietice, care recomanda pentru metrou și funcția de apărare, spre a fi folosit ca adăpost împotriva bombelor în caz de război, s-au avut în vedere adâncimi între 20 și 40 m. Aceasta ar fi implicat costuri foarte mari, imposibil de acoperit de o economie șubredă. Ca urmare s-a hotărât desființarea unităților create și amânarea sine die a construcției metroului. 

În 1970, Întreprinderea de Transport București (care s-a transformat în 1990 în RATB) nu mai reușea să asigure transportul în comun în zonele nou construite ale orașului, chiar dacă rețeaua era una din cele mai mari din Europa. În anul 1971, în cadrul Consiliului Popular al Municipiului București (CPMB) s-a înființat o Comisie centrală condusă de președintele CPMB, Dumitru Popa, precum și un colectiv de lucru, format din specialiști de la ITB, IPB etc., cu misiunea de a se documenta și a prezenta studii pentru realizarea metroului. Aceasta a ajuns la concluzia că unica soluție potrivită ar fi construirea unei rețele de trenuri subterane.