Cutremur în orașul vulnerabil

Georgiana Ilie - Text publicat în DoR #28

Un cutremur de 7,5 magnitudine va lovi Bucureștiul. Poate să vină oricând și nu facem tot ce-am putea ca să-i atenuăm urmările.

Cutremurul va veni fără niciun avertisment. Pisicile și câinii nu se vor agita. Izvoarele nu vor bolborosi. Nici calculele celor câtorva pasionați care cred că îl pot prevedea nu vor arăta că se apropie.

Primul semn îl vor primi angajații serviciilor de urgență din București, prin SMS. Reactoarele nucleare de la Pitești și Kozlodui, Bulgaria, se vor opri automat. Aproape în același timp, mesajul va ajunge la vreo 3.400 de abonați la două conturi de social media legate de serverele Institutului Național de Fizica Pământului (INFP). Pe Twitter va fi un mesaj scurt: „***EWS*** S‑a detectat un cutremur de mag. 7.5 #cutremur”. EWS înseamnă sistem de alertă timpurie. Pe Telegram va fi și mai criptic: „Cutremur Magnitudine 7.5”.

La 25 de secunde de la primul semn, timp în care unda P (Prima) va fi urcat mută din adâncurile pământului, clădirile, străzile, parcurile, lacurile, țevile de gaz și de apă, stâlpii de electricitate și sulița cu cartof din Piața Revoluției vor fi împinse brusc în sus. Căderea la loc a Capitalei va fi primul zgomot.

Apoi va veni partea cea mai distructivă. Un huruit răscolitor, care însă nu vine din pământ, pentru că undele înaintează fără zgomot, ci de la clădirile care se rup și se prăbușesc. S (Secunda) se mișcă prin sol ca o coardă. Ondulează străzile, rupe blocurile pe înălțime, prăbușește scările. L (Love) vine după ea, ca un șarpe care atacă: stânga‑dreapta și înainte. I se spune mișcare de forfecare în plan orizontal. L va rupe cele 2.000 de km de țevi de gaz din București. Ultima, R (Rayleigh), va face pământul să se zvârcolească.

De la șocul undei P până la ultima zvârcolire a undei R va dura cam un minut. Acela va fi doar începutul.

București este cea mai mare aglomerație urbană din România și este așezat în zona de impact a seismelor vrâncene. Și istoric, și uitându‑ne la situația de azi, e locul în care mor cei mai mulți oameni și au loc cele mai mari distrugeri. Are peste două milioane de locuitori, mii de clădiri vechi sau înalte, metrou, un lac de acumulare cu un baraj vechi care poate ceda și inunda un sfert de oraș, cea mai mare rețea de distribuție a gazului și, nu în ultimul rând, toate instituțiile care asigură funcționarea statului român.

Tot aici sunt autorități care tărăgănează reabilitări, servicii de urgență subdimensionate care nu vor să împartă responsabilitatea intervenției cu cetățenii și locuitori care nu au niciun plan pentru calamități. Și, în ultimul an, activiști care pornesc dialoguri publice despre siguranța la cutremur și caută soluții alternative care să protejeze cât mai mulți oameni și să folosească experiențele altor state în răspunsul la situații de urgență.

Fac asta pentru că nu au niciun dubiu: la următorul cutremur de magnitudine 7,5, orașul și oamenii săi vor suferi ca niciodată. Aceasta este povestea viitorului nostru și a lucrurilor pe care nu le facem pentru a reduce riscul.

Acest articol se bazează pe simulările făcute de specialiști ai Institutului Național de Cercetare‑Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă (URBAN INCERC) și ai Universității Tehnice de Construcții, pe planul de intervenție la dezastre al Departamentului pentru Situații de Urgență și pe concluziile exercițiului SEISM 2016, care au fost coroborate cu experiențele locale și internaționale (Turcia, Italia și Japonia) în situații reale asemănătoare. Este un scenariu de intensitate și efect medii și scopul său nu este să sperie, ci să deschidă o dezbatere publică și personală pe tema pregătirii pentru dezastre.

Subiectul cutremurului e mereu prezent, dar parcă ultimul an ne‑a făcut și mai atenți. Au fost cutremurele din Italia din august, unde au murit aproape 300 de oameni, printre care 11 români, un cutremur în septembrie pe care l‑am simțit în București, eroarea aplicației Biziday și comemorarea a 40 de ani de la cutremurul din 1977. Istoria ne arată că un seism similar este inevitabil, chiar dacă nu putem ști când va veni.

Știm, însă, ce ne așteaptă.
_

Ioana Nenciu nu merge niciodată pe lângă clădiri cu risc seismic. Ca să parcurgă cei 1,5 kilometri de la Piața Romană la Universitate, o ia numai pe partea dreaptă, unde trotuarul este mai larg și poate merge la o distanță sigură de clădiri, fără să‑i fie frică de vreo cărămidă dislocată. Sunt clădiri șubrede și pe dreapta, unele cu balcoane care abia se mai țin, altele cu elemente de fațadă desprinse, altele cu tot felul de decorațiuni, precum coloane imense, care nu sunt structuri de rezistență. Dar măcar sunt suficient de departe de ea.

Nenciu, 27 de ani, e urbanist cu specializare în dezvoltare urbană și regională și, înainte să se mute de la Brașov la București pentru facultate, i‑a studiat mai întâi harta de zonare microseismică. E o hartă actualizată periodic de INFP, care arată cum circulă undele cutremurului prin diferite zone. Accelerația undei și timpul de vibrație a solului afectează intensitatea cutremurului și sunt mai mari în unele zone (Otopeni, Băneasa, Casa Presei, Pantelimon) față de altele (Tineretului, Metalurgiei, IMGB). Nenciu a ales să se mute în Tineretului, într‑un bloc cu 10 etaje, pentru că era construit după cutremurul din 1977, după noile norme de construcții, și pentru că era într‑una dintre cele mai sigure zone. „Mama zicea: hai mai bine la Cluj, nu merge la București, că‑s cutremure”, dar a ales Capitala pentru că facultatea era mai bună și a făcut tot ce știa ca să nu se expună la pericole inutile. Și‑a fixat mobila de pereți și își alege traseele cu grijă.

După incendiul din Colectiv, când a pierdut doi colegi, pe arhitecta Cătălina Ioniță și pe urbanistul Mihai Alexandru (chitaristul trupei Goodbye to Gravity), Nenciu și un grup de prieteni au vrut să facă ceva ca să prevină o tragedie similară. Pornind de la legea 282/2015, care interzice funcționarea localurilor în clădiri cu risc seismic – și care a dus la sfârșitul lui 2015 la închiderea sau relocarea a aproape 200 de restaurante, baruri, teatre și cinematografe – s‑au apucat să inventarieze clădirile problematice și pe locatarii lor.

„Voiam să știm ce e dincolo de clădiri, care e riscul social”, spune Nenciu. „Primăria nu avea date despre locuitori, cărțile de imobil nu erau actualizate. Voiam date despre proprietari, despre tipul de proprietate, despre imobil. Am centralizat inclusiv informații despre debranșări și restanțe la întreținere mai mari de șase luni.” Demersul le‑a demonstrat că scara și urgența riscului la care este expus Bucureștiul sunt mult mai grave decât se vedea din afară. Una dintre cele mai mari surprize a fost că cel mai mare proprietar de clădiri cu bulină este statul. Și are și chiriași.

Proiectul se numește Seismic Alert și este prima inițiativă civilă în domeniul limitării riscului seismic. La început, echipa a vorbit cu aproape jumătate din cei 12.000 de oameni estimați că locuiesc în cele 345 de clădiri cu risc seismic 1 (de prăbușire la cutremur). Apoi au pus toate clădirile vulnerabile pe o hartă interactivă a orașului, pe seismic‑alert.ro, au făcut o cercetare profundă a pregătirii pentru riscul seismic – finalizată printr‑un raport numit București. Orașul vulnerabil, au organizat întâlniri cu autorități și au început să facă educație prin social media despre consolidări și problemele de sistem. Mare parte din munca lor se întâmplă însă în continuare în clădiri, stând de vorbă cu proprietari exasperați care vor să consolideze și se lovesc de tot felul de piedici.

Conform clasificării pe tipuri de risc seismic (de la 1 la 4, în funcție de cât de afectate ar fi de un cutremur similar celui din 1977), aproape 800 de clădiri sunt la risc. Din cele 345 cu risc seismic 1, care au obligația de a purta bulină roșie de avertizare, 175 au și categoria „pericol public”. Asta înseamnă că au mai mult de patru niveluri și spațiu comercial la parter, ceea ce înseamnă că la cutremur omoară și clienții afacerilor de la parter, și trecătorii, nu doar locuitorii din ele.

Dar realitatea e că Bucureștiul are probabil peste 2.350 de clădiri cu risc seismic. La începutul anilor ’90, aproape 1.600 au fost expertizate după alte criterii, de urgență a reabilitării, și clasificate U1, U2, U3, adică necesitau consolidări în doi, cinci sau 10 ani. Când s‑a schimbat modul de evaluare, experții nu s‑au întors la aceste clădiri pentru a le încadra corect. Ele au rămas pe lângă lege, vulnerabile, degradându‑se în continuare.

Fondurile publice pentru consolidare sunt disponibile doar pentru cele 175 de clădiri cu risc seismic 1 cu pericol public. E discutabil, în funcție de unde ești pe cadranul politic, dacă este moral ca banii publici să fie investiți în reabilitarea unor proprietăți private, pe care apoi proprietarii le pot valorifica, dar realitatea este că au fost consolidate atât de puține, la costuri atât de mari, încât valoarea investită de proprietari – suma inițială plătită pentru locuință plus împrumutul pentru consolidare – nu prea se poate acoperi din vânzare. Practic, costul fiecărui imobil a crescut cu cel puțin 800 euro/mp, ceea ce îl face necompetitiv pe piață. În multe alte țări, statul nu plătește consolidări, doar demolări (în Japonia) sau te amendează dacă nu demolezi tu (Noua Zeelandă).

Clădirile vulnerabile se văd uneori cu ochiul liber: case din Centrul Vechi cu tencuieli și elemente de fațadă căzute, case părăsite și locuite ilegal de familii sărace, blocuri înalte, scorojite, pe bulevardele principale. Cele mai multe nu se văd însă deloc. La unele, crăpăturile exterioare au fost acoperite cu polistiren pentru izolare termică, la altele, stâlpii de rezistență de la subsol au fost tăiați de un chiriaș nervos că nu avea loc de depozitare. În altele sunt magazine, birouri, apartamente închiriate scump pe Airbnb sau redacții (ca a noastră, care e într‑o clădire clasificată în 1993 cu clasa de urgență U3, adică trebuia consolidată în 10 ani; deci nu știm de fapt cât de riscantă este azi).

Deși există un program național, doar 20 de clădiri din București au fost consolidate după 1990 din bani publici (și vreo 70 din fonduri private). Acest lucru se întâmplă pentru că procesul de accesare a programului este anevoios. În primul rând, locatarii trebuie să se organizeze și să obțină acordul tuturor proprietarilor, iar în unele cazuri aceștia sunt plecați din țară, în altele nu au actele de proprietate sau succesiune în ordine, iar cel mai adesea nu își permit procesul de consolidare.

Apoi, dacă reușesc să facă dosarul, îl depun la primărie și poate dura până la doi ani aprobarea lui, pentru că Direcția Dezvoltare și Investiții are prea puțini angajați pentru volumul de muncă. După asta trebuie să părăsească locuința între doi și patru ani și să renunțe la orice control asupra propriei case: firma care face consolidarea este aleasă de primărie prin licitație și proprietarii nu au niciun control asupra modului în care se fac reparațiile. Pentru că reabilitarea se face exclusiv pe interior – se pun stâlpi și pereți de rezistență suplimentari – se întorc întotdeauna în spații mai mici decât cele din care au plecat.

„Ideal ar fi să existe un om de la primărie care să facă legătura între asociație și firma de construcții”, spune Nenciu. Astfel, oamenii ar simți că participă în proces, mai ales că, în final, tot ei îl plătesc: statul achită devizul constructorului, apoi proprietarul trebuie să returneze suma în rate, timp de 25 de ani. Doar persoanele cu venituri foarte mici sau fără sunt scutite de returnarea sumei, dar și ele trebuie să aibă bani să stea în chirie în perioada reabilitării și apoi să își finiseze locuința de la stadiul în care o înapoiază constructorul.

Pentru că, deocamdată, e nevoie de acordul tuturor proprietarilor pentru a demara procesul, cele mai multe clădiri nici nu apucă să intre în programul național. E suficient ca un singur proprietar să nu vrea și demersul se blochează. Un proiect de lege pus în dezbatere publică în martie de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene prevede ca acest lucru să nu se mai poată întâmpla: dacă o parte dintre proprietarii dintr‑o clădire cu risc seismic 1 cu pericol public a cerut să intre în programul național de consolidare și cererea a fost aprobată, ceilalți trebuie să accepte sau vor fi evacuați până la încheierea consolidării, prin dispoziția primarului. (Primarul Gabriela Firea ne‑a spus, prin biroul de presă, că până nu se schimbă legislația, nu se poate schimba ritmul reabilitărilor.)
_

Pe lângă toate clădirile cu risc seismic identificat, mai sunt și celelalte. Blocuri înalte cu spații comerciale la parter, extrem de instabile, cărora inginerii le spun „uriași cu picioare de lut”. Blocuri din care proprietarii au scos pereți de rezistență fără acordul Inspectoratului de Stat în Construcții, ca să‑și mărească bucătării sau să extindă livinguri. Blocuri îngreunate de tonele de gresie și faianță puse după 1990 și neluate în calcul la proiectarea clădirii. Blocuri și case avariate la cutremurul din 1977, „reparate” în câteva zile pentru că Ceaușescu voia să șteargă cât mai repede urmele dezastrului și să arate că poporul nu a avut de suferit – li se spunea oamenilor că se folosește „tencuială antiseismică”, o minciună gogonată pe care mulți continuă să o creadă.

Prof. Dr. Ing. Radu Văcăreanu, rectorul Universității Tehnice de Construcții, spune că, pe lângă problemele de sistem identificate de activiști, procesul e blocat și de o serie de mituri. La o dezbatere publică de la Grupul de Dialog Social din 2016 le‑a sumarizat și le‑a tranșat așa. Unu: „dacă clădirea a rezistat în ’40 și ’77, e puternică”. Nu, clădirile nu se antrenează la cutremure, ci se degradează. Înainte de ’63 (când s‑a emis primul cod de construcții pentru risc seismic) nu se proiecta pentru cutremur, rezistența clădirilor construite atunci e întâmplătoare.

Doi: „a fost consolidat după ’77”. Nu. S‑au făcut reparații, nu consolidări. Trei: „știm noi că prin consolidare se face mai rău”. Nu. Multe dintre clădirile construite înainte de ’63 nu au rezistență la încărcări seismice, nu au planșee, nu au structură verticală de rezistență, nu au fundații. Mai rău de atât nu se poate. Patru: „știm noi că se poate face consolidare rapidă și cu locatari înăuntru”. Nu se poate. Cinci: „lista e greșită, expertizele sunt greșite”. Nu. Lista de 120 e vârful riscului, acolo sunt clădirile înalte.

Lista de 120 este făcută la finalul anilor ’90 de autorități în baza primelor evaluări și cuprinde clădiri înalte cu mulți locatari – blocuri de șase‑opt etaje cu 25‑50 de apartamente, precum cele de pe bulevardele Magheru, Nicolae Bălcescu, Dacia. Clădiri în care Văcăreanu spune că „nu ar intra nici în vizită”. Ea se suprapune parțial peste lista actuală de clădiri cu risc seismic 1 cu pericol public, căreia i‑au fost adăugate și clădiri de înălțime mai mică (cu patru niveluri). Introducerea clădirilor mici, de un nivel sau două, pe lista de risc seismic i se pare o exagerare lui Văcăreanu, pentru că impactul prăbușirii lor nu poate fi comparat cu cel al clădirilor înalte și acolo ar trebui concentrate resursele.

„Salvezi clădiri sau salvezi oameni? Avem tendința să fim extremiști, să spunem «Noi vrem să consolidăm clădirile, ca la cutremur să se comporte ca o clădire nouă». Nu se poate.”

Important, spune el, e să se investească în infrastructura de transport și de alimentare cu apă și gaze, în spitale și școli, că de ele depinde reziliența, capacitatea de a ne reveni după cutremur. În orice țară, școlile, sălile de sport și universitățile devin adăposturi post‑seism pentru oamenii rămași fără casă. Faptul că nu investim în direcția asta este o dovadă că nu știm care ne sunt prioritățile.

Toate acestea – lipsa consolidărilor și a investițiilor în infrastructură – vor face ca la următorul cutremur să avem avarii enorme. Văcăreanu estimează, într‑o lucrare de cercetare care analizează șase scenarii de cutremur, că la un seism mediu, de magnitudine 7,5 și 90 de kilometri adâncime, peste 42% dintre cele peste 130.000 de clădiri din București vor suferi distrugeri severe. Unele se vor prăbuși complet, în special cele construite înainte de 1963, iar altele vor deveni nelocuibile. Doar sub 20% dintre clădiri vor avea avarii minore și doar 8%, adică mai puțin de o clădire din 10, nu vor fi afectate.
_

Pe 30 mai 1990, Dragoș Tătaru, pe atunci elev în clasa a III‑a, și‑a uitat tema la matematică acasă, așa că a dat o fugă să‑și ia caietul. La întoarcere, mergând pe marginea drumului principal din satul Vrâncioaia, județul Vrancea, strada din fața lui s‑a ondulat ca un covor scuturat la curățenia de primăvară. Imediat după, s‑a trezit aruncat în șanț, ca și cum cineva i‑a tras preșul de sub picioare. Cutremurul de atunci, de 6,9 grade, avea să fie urmat a doua zi dimineață de alte două, de 6,4 și 6,1.

Douăsprezece persoane au murit în România și Moldova în clădiri care s‑au dărâmat parțial; în Bulgaria cineva a făcut infarct de frică. Tătaru nu a pățit nimic și a devenit doctor în geofizică și cercetător la INFP. Azi, la 36 de ani, povestește experiența copilăriei lui în epicentrul celor mai distrugătoare cutremure din România ca să educe oamenii despre seisme.

Este un bărbat înalt și plăcut care vorbește ușor didactic, cu un zâmbet care punctează fiecare frază, fie că explică un mit despre cutremure (cum ar fi că animalele le simt înainte să se întâmple; nu e adevărat), fie că vorbește despre cei care cred că pot calcula când vine cutremurul cel mare („Singura certitudine e că va fi.”). Când nu e de serviciu în centrul de comandă al Institutului de la Măgurele, călătorește prin țară cu o caravană educațională.

„Informațiile despre cutremure nu sunt presărate de‑a lungul copilăriei și adulților le este greu să le înțeleagă”, spune el.De aceea lucrează cu profesori și cu elevi, ca să găsească împreună o cale de a „presăra” informațiile de‑a lungul întregului parcurs școlar. Expoziția mobilă are și simulări virtuale, și jocuri în care copiii fac diferite construcții și apoi le supun forțelor seismice ca să vadă cum sunt afectate, dar învață și cum să se protejeze la cutremur.

Vrâncioaia, satul său natal, este deasupra locului din adâncime în care se bat cap în cap trei unități tectonice mari: placa est‑europeană și subplăcile Intra‑Alpină și Moesică. Când rocile sunt supuse acestei coliziuni, se îndoaie ca un arc și apoi, când presiunea devine prea mare, cedează și se rup în cel mai vulnerabil punct. Energia eliberată la aceste ruperi este cutremurul.

Zona Vrancea este cea mai activă zonă seismică din România și singura subcrustală (de adâncime medie), ceea ce înseamnă că afectează o arie foarte mare. Cu cât e mai adânc un cutremur, cu atât mai departe se propagă undele sale. Cutremurele din Vrancea se simt în tot estul și sud‑estul țării și se propagă de cele mai multe ori pe o linie imaginară între Iași și București. În cazuri excepționale precum cutremurul din 1802, cel mai puternic înregistrat vreodată în Vrancea, undele pot ajunge și la Roma și la Sankt Petersburg.

Cutremurele se măsoară în două feluri: intensitate și magnitudine. Scara Mercalli evaluează intensitatea, adică distrugerea pe care o provoacă. Valoarea ei scade odată cu distanța față de epicentru și e împărțită pe o scară de la I (instrumental, abia perceptibil) la XII (catastrofic, distrugere aproape totală, schimbarea reliefului). Singurul cutremur de intensitate XII a fost cel din 1802. A durat două minute și jumătate și a provocat prăbușirea Turnului Colței din București, a turlelor multor biserici și a celor mai multe case. Pământul s‑a crăpat și a ieșit apă cu miros de sulf. A fost urmat de multe incendii de la sobele răsturnate. La Brașov a fost avariată Biserica Neagră și la Sibiu s‑a prăbușit Biserica Catolică. Au murit însă doar patru oameni pentru că s‑a întâmplat ziua, nu existau construcții cu etaj și populația era redusă – Bucureștiul avea doar 30.000 de locuitori.

Celălalt mod de măsurare este cel științific, bazat pe datele preluate de cele 200 de stații seismice așezate în toată țara. Chiar dacă în spațiul public se spune deseori „scara Richter” (o convenție mai veche), evaluarea se face de fapt pe scara Magnitudine moment, Mw (standardul internațional actual).

Scara Mw este logaritmică, adică un cutremur 6Mw este de 32 de ori mai puternic decât unul 5Mw, iar 7Mw este de mai mult de 1.000 de ori mai puternic decât 5Mw.

Plăcile tectonice se mișcă neîncetat și o fac cu viteza de creștere a unghiei. Mișcarea lor a dat naștere continentelor, mărilor, munților și vulcanilor și tot ea le‑a distrus pe unele dintre ele. Tot mișcarea asta îți dă posibilitatea să vezi o ciclicitate în activitatea seismică. În Vrancea, cutremurele semnificative, de magnitudine 7–7,5, apar de trei ori pe secol – suficient de des pentru a provoca distrugeri mari, suficient de rar pentru a nu rămâne în mentalul colectiv și a nu ne educa.

Cele mai mari cutremure vrâncene din secolul XX au fost pe 6 octombrie 1908, 10 noiembrie 1940 și pe 4 martie 1977. Despre cel din 1908 nu se știu prea multe, în afară de faptul că s‑a întâmplat la ora 23:40, a distrus case vechi din București, sudul Moldovei și estul Munteniei și a avut intensitatea IX (Violent) și 7,1Mw. Cel din 1940 s‑a întâmplat la 3:39 dimineața și a avut intensitatea X (Intens) și 7,7Mw. A provocat între 500 și 1.000 de decese (nu există multe detalii despre victime) și prăbușirea și avarierea gravă a multor clădiri din București – pagube totale de 172 milioane de dolari.

Cel mai faimos este blocul Carlton, o clădire din beton armat de 12 etaje, inaugurată în 1936 și în care locuiau peste 200 de oameni. La 47 de metri înălțime, era cea mai înaltă clădire interbelică. Pentru că nu era construită pentru zonă seismică, s‑a rupt în două la cutremur; partea superioară s‑a răsucit și apoi s‑a prăbușit în stradă, iar cea inferioară s‑a tasat (un efect numit „sandviș”, în care plafoanele cad unele peste altele și cărămizile care formează pereții zboară în exterior), omorând 150 de oameni, inclusiv pe inginerul care o proiectase. Pe lângă Carlton, au mai fost avariate 65.000 de case în toată țara.

Cutremurul din 1977 a fost XI (Extrem), cu 7,4Mw, și a omorât aproape 1.600 de oameni, din care aproape 1.500 în București. A lăsat în urmă peste 11.000 de răniți, aproape 33.000 de locuințe prăbușite, 35.000 de familii fără adăpost. Alte sute de mii de apartamente au fost avariate grav în toată țara. Pagubele s‑au ridicat la 2 miliarde de dolari. Alți 120 de oameni au murit în Bulgaria, în clădiri care s‑au prăbușit.

Faptul că s‑a întâmplat în comunism a făcut lucrurile și mai grele pentru românii care i‑au supraviețuit. Chiar dacă propaganda vremii te‑ar face să crezi că toți supraviețuitorii au primit a doua zi case, ajutoare și alimente, cercetările recente prin arhiva CNSAS ale istoricului Mădălin Hodor au dezvăluit o imagine mult mai grotescă și cinică. Într‑un serial publicat în Revista 22, Hodor arată că nu a existat nicio coordonare a intervenției.

Specialiștilor străini, veniți inclusiv cu câini de salvare, li s‑a interzis o vreme accesul la locurile cu supraviețuitori prinși sub dărâmături, de teamă că spionează. Molozul cu resturi umane a fost depozitat între blocuri și copiii au fost puși să caute prin el după cărămizi întregi (și s‑au îmbolnăvit). Oamenilor li s‑a spus că se pot muta înapoi în blocurile cu crăpături, numai să nu alerge pe scări. S‑au făcut consolidări false – de fapt, s‑au acoperit crăpături și s‑a dat cu var. Inginerilor li s‑a interzis să mai evalueze clădirile afectate, cu amenințarea închisorii. Magazinele au fost deschise a doua zi, deși erau în blocuri avariate grav. Sinistrații au stat luni întregi în cămine, de‑a valma. Peste toate astea, tuturor li s‑a oprit din salariu și au muncit voluntar la debarasarea molozului și la reconstrucție, nu le‑au fost despăgubite decât parțial reparațiile și sutele de milioane de dolari donate de țări străine nu au ajuns niciodată la oameni.

Concluzia lui Hodor este că Ceaușescu a folosit scuza cutremurului pentru a distruge o parte din București ca să construiască Casa Poporului și centrul orașului așa cum văzuse în Coreea de Nord, iar donațiile, precum și utilajele de construcții, au fost folosite pentru acest vis megaloman în timp ce oamenii au fost mințiți că stau în clădiri sigure și că nu au de ce să se teamă.

Pe acest fond va veni următorul cutremur mare.
_

Pe 3 martie 2017, la ora 19:52, în ajunul comemorării a 40 de ani de la cutremurul din 1977, când televiziunile erau pline de imagini cu blocuri prăbușite și mărturii emoționante, două sute de mii de oameni au primit o alertă de la aplicația de știri Biziday: „Vrancea a detectat un cutremur de 10 grade magnitudine Richter, produs la o adâncime de 10 km. Păstrați‑vă calmul și mergeți cu familia…”. Pe iPhone‑uri nu a încăput mai mult. Dacă dădeai click pe notificare, în loc să te ducă în aplicația propriu‑zisă, te ducea pe un site de teste unde developerii verifică diferite funcționalități, iar acolo nu se încărca nimic.

Nu se știe câți au ignorat‑o, dar următoarele 13 notificări, venite la interval de câteva secunde, i‑au făcut pe mulți să o ia razna. Unii au sărit turnichetele la metrou și au fugit pe scări în sus. Un bărbat a ieșit din casă cu pisica, a încuiat apartamentul și a alergat pe scări până la parter, unde a împiedicat vecinii să intre în bloc. Alții au plecat din case cu copii în brațe și au început să bată la ușile vecinilor să iasă, că vine cutremurul. Alții s‑au lăudat pe Facebook că le‑a luat 20 de secunde să ajungă de la etajul cinci la parter. Aproape toți cei care au povestit pe Facebook experiența au făcut exact ce nu trebuia: au plecat pe scări, cea mai fragilă structură dintr‑un bloc, prima care se prăbușește.

Dacă alerta de cutremur ar fi avut ceva real în ea, pe cei mai mulți i‑ar fi ucis lipsa de educație. Sistemul de alertare creat de INFP nu transmite însă valori mai mari de 8Mw, pentru că aceasta e magnitudinea moment maximă în Vrancea. Moise Guran, jurnalistul care a creat aplicația, a sugerat întâi că serverul le‑a fost spart, apoi a refuzat să dea detalii. A motivat pe blogul lui că voiau să ofere această funcție, care ar fi alertat bucureștenii cu 20‑25 de secunde înainte să ajungă unda seismică la ei, ca să educe oamenii. Făcuse și un filmuleț care îți arăta ce să faci la cutremur și cum funcționează alerta: un mesaj precum cel primit de oameni pe 3 martie și un mesaj audio care îți spunea să te așezi sub o grindă sigură, să nu pleci pe scări, să nu iei liftul. Mesajul nu a venit însă cu cele 14 notificări.

După incident, Guran constata pe blog că, deși aplicația avea 200.000 de utilizatori, filmul fusese văzut doar de 40.000 de ori. Părea sincer șocat de numărul mare de oameni care plecaseră pe scări. Realitatea e însă că alerta era activă de la sine la instalarea aplicației și utilizatorul nu primea nicio notificare să vadă filmulețul. Intențiile lui Guran erau bune, mai ales că nu există un serviciu similar pentru publicul larg, dar combinația dintre eroarea tehnică și neîncrederea pe care a provocat‑o au îngropat ideea. Aplicația a fost deconectată chiar în seara aceea de la serverele INFP.

Pe grupurile de discuții ale entuziaștilor seismologiei, precum „Cutremur în România!” de pe Facebook, s‑a discutat dacă nu cumva a fost o conspirație pentru a decredibiliza sistemul de avertizare timpurie. Mai mulți oameni din grup – unii seismologi amatori, alții specialiști care lucrează în Japonia sau în servicii de urgență – susțin introducerea unui sistem de alertare care să antreneze vigilența cetățenilor. Dacă ai fi expus la alerte pentru orice cutremur mai mare de 4Mw, spun ei, ai fi tot mai puțin speriat și în cazul unui pericol real ai acționa rațional, nu emoțional. Inclusiv INFP crede acest lucru și a încercat să facă aplicații accesibile, dar nu a găsit încă o soluție practică. Prof. Constantin Ionescu, directorul Institutului, spune că au încercat cu un app gratuit făcut de un voluntar, dar nu funcționa acceptabil. Un cont de Twitter (@cutremurinfo) și un canal de Telegram (o aplicație de chat, unde au @alertacutremur_bot) sunt cele prin care INFP comunică în prezent.

Alertarea timpurie se poate face pentru că viteza de transmitere a informațiilor de la stațiile seismice din zona Vrancea la serverele INFP și apoi în social media e mai mare decât viteza undelor cutremurului cu vreo 20‑25 de secunde. Serviciile de urgență și autoritățile locale primesc alerta prin SMS din 2005. Un alt sistem, pus în funcțiune în 2013, permite oprirea automată a activității obiectivelor riscante: sunt racordate la el Institutul de Cercetări Nucleare de la Pitești și centrala de la Kozlodui. Până acum a trimis 28 de alerte.

Ce poți face în 25 de secunde? Te poți pune la adăpost sub o grindă sau sub o masă solidă împreună cu familia, poți lua o oală de pe foc, poți închide gazul și apa, te poți îmbrăca. Plus că, știind magnitudinea, te poți pregăti psihic pentru un anume tip de distrugere. Nu e lucru puțin. Problema cu alertarea prin SMS este că e limitată tehnic, spune Ionescu, și nu poate fi oferită întregii țări pentru că nu are capacitatea de a transmite tuturor în același timp. El și‑a pus în sistem ambele numere de telefon, unul la începutul listei și celălalt la final, și pe al doilea număr i‑a venit alerta abia după ce se terminase cutremurul.

Multă vreme, Departamentul pentru Situații de Urgență, coordonatorul serviciilor de urgență din România, s‑a poziționat public împotriva unui sistem de alertare timpurie pentru că „provoacă panică”. După o conferință cu experți din Japonia de la începutul acestui an, poziția DSU s‑a schimbat. Urmează să introducă alerta de cutremur în aplicația proprie, DSU, care e instalată de vreo 100.000 de utilizatori. În paralel, INFP e în discuții cu Ministerul Dezvoltării pentru a crea o aplicație proprie a institutului, accesibilă tuturor. Va mai dezvolta și un sistem de alertare pentru cutremure de suprafață și pentru tsunami. Ionescu spune că sistemele acestea sunt create în principal pentru protejarea rețelelor de utilități și obiectivelor industriale sensibile, dar niciunul dintre furnizorii de gaz, apă și energie electrică, niciun operator de căi ferate, niciun spital, niciun operator de telefonie mobilă nu îl folosește. Conectarea la acest mecanism de oprire automată a activității presupune costuri și de partea celui care primește semnalul, pentru că trebuie să‑și adapteze sistemele proprii.
_

Un cutremur de 7,5Mw va dura cam un minut. Aproape 3.000 de pompieri și personal SMURD vor interveni în București în prima oră. Li se vor adăuga câteva sute de voluntari pentru dezastre, pregătiți de Crucea Roșie. Alți 4.000 de pompieri, din alte 25 de județe, vor porni spre Capitală fără să mai aștepte vreo comandă. Au ordinul primit de acum – stand by order – ca în caz de calamitate să disloce spre București o parte a forțelor de intervenție, fără să lase populația locală vulnerabilă.

Pompierii vor aduce cu ei containerele multirisc și de căutare‑salvare, care conțin echipamente de localizare a victimelor prin unde radio, corturi, spitale de campanie, dar și autospeciale de stingere, autoscări și camioane pentru transport. Cele mai multe au fost cumpărate în ultimul an din fonduri europene și sunt cele mai performante pe care le‑au avut vreodată. Unele convoaie vor ajunge după două ore, altele după opt, altele vor ocoli sute de kilometri din cauza drumurilor distruse de undele violente sau surpate de lichefierea solului (un fenomen care se produce în sud‑vestul arcului carpatic când vibrația solului coincide cu cea a cutremurului și face pământul să se comporte ca un lichid în care se scufundă orice e deasupra).

Oricâți vor veni, vor fi prea puțini, mai ales că și în restul țării vor fi nevoi urgente: localitățile din apropierea epicentrului vor suferi distrugeri masive. În 1940, în Panciu, județul Vrancea, doar cinci case au rămas în picioare. Iașul, care are un număr semnificativ de clădiri cu risc seismic, va fi și el grav avariat. Spre Iași vor merge echipe de intervenție din nordul Moldovei și din Ardeal.

Replicile cutremurului – uneori aproape la fel de puternice ca seismul principal – vor îngreuna intervenția, pentru că pot destabiliza clădirile avariate în care se face căutare‑salvare.

Dacă acest cutremur va veni peste 10 ani, 61% dintre angajații IGSU vor avea peste 45 de ani și doar 15% sub 39, pentru că inspectoratul a angajat masiv când s‑a profesionalizat (și s‑a desființat armata obligatorie), iar acum recrutează doar 100 de oameni pe an. Oricât de pregătiți vor fi, cei peste 45 de ani nu vor putea susține un efort de salvare pe termen lung – o vulnerabilitate identificată și de experți independenți. Reprezentanții IGSU spun că se pregătesc recrutând voluntari, care apoi să poată fi angajați în posturi rămase libere. Acum au în București 136 de voluntari și aproape 3.000 de angajați.

Un scenariu de cutremur realizat în 2003 de Emil‑Sever Georgescu, cercetător științific la URBAN INCERC, spune că 1.000 de clădiri înalte se vor prăbuși total sau parțial. (Scenariul nu este actualizat. I‑am solicitat lui Georgescu o întâlnire ca să vedem cum l‑am putea actualiza, dar ne‑a răspuns că pentru asta trebuie să încheiem un contract de consultanță de „câteva sute până la mii de euro”, deși e plătit din bani publici să cerceteze.)

De aici încolo, știm ce se va întâmpla din experiența unor cutremure similare din Europa și Japonia. Unele clădiri vor lua foc. Praful gros va face să nu se vadă nimic la un metru în față, chiar și cu iluminatul adus de echipajele de urgență. Drumurile vor fi blocate de dărâmături – și bulevardele principale, pe marginea cărora vor cădea clădirile înalte, și străzile adiacente, peste care se vor prăbuși balcoane și decorațiuni de la imobile mai mici. Vehiculele parcate pe carosabil și pe trotuare vor face dificilă apropierea mașinilor de intervenție. Concepția de intervenție la seism a DSU spune că sute de polițiști și de militari din forțele terestre vor dirija circulația și vor începe să debaraseze drumurile principale pentru a asigura calea liberă spre cele opt spitale de urgență. Alți polițiști și jandarmi vor forma perimetre de siguranță în jurul zonelor avariate pentru a preveni furturile.

Un seism care s‑ar întâmpla noaptea, spune scenariul INCERC, ar putea găsi 450.000 de oameni în clădiri cu risc de avarie medie și mare. Cel puțin 6.500 de oameni vor muri; 16.000 vor suferi răni grave. Dacă se va întâmpla ziua, numărul de persoane afectate este estimat la jumătate. Pentru miile care vor avea nevoie de internare – pentru politraumatisme, arsuri, șoc – se vor găsi greu locuri în spitale. Dacă sistemul nu a putut trata eficient 200 de răniți grav după Colectiv, la cutremur va intra în colaps total. Unele spitale vor fi avariate, altele nu vor avea curent electric pentru că generatoarele de rezervă nu vor funcționa. Consumabilele se vor termina în câteva ore – în unele spitale nici nu vor exista.
_

Nici nu se va termina cutremurul când vor izbucni sute de incendii în tot Bucureștiul. Oriunde țevile de gaz sunt expuse, prinse între pământul care merge într‑o direcție și clădiri care se mișcă în sens opus, se vor rupe și vor lua foc. În orice clădire care se va prăbuși sau va fi avariată grav, combinația dintre gaz și cablurile de electricitate rupte va provoca incendii. În orice apartament sau casă cu centrală proprie, dacă au fost avariate grav, va mai apărea un focar de incendiu. Distrigaz Sud va opri din centrală alimentarea cu gaz a operatorilor industriali și pe cea a orașului. Dar, la fel ca la cutremurul de la Kobe, în Japonia, în 1995, unde au fost peste 300 de focare, gazul rămas în instalația oprită poate alimenta incendiile timp de trei zile. Unele se vor uni sau se vor extinde, mai ales dacă apar în clădiri cu izolație de polistiren sau cu mansarde din lemn. Apa și electricitatea se vor opri repede, așa că incendiile nu vor putea fi stinse; vor arde până vor consuma tot ce au găsit.

Incendiile ar putea fi prevenite dacă fiecare clădire ar avea un sistem de oprire automată a alimentării cu gaz. Există mai multe soluții disponibile: sistemul Gas Stop, pe care îl pune Distrigaz la toate noile branșamente începând cu 2012; un sistem de valve cu oprire automată la semnalul sistemului de alertare al INFP (pe care directorul Ionescu spune că l‑a prezentat Distrigaz pentru a fi instalat la fiecare clădire; Distrigaz spune că analizează propunerea); sau, dacă ar fi produs de cineva, un ventil seismic, un aparat care funcționează fără nicio sursă de energie și care, pus pe țevi de gaz, le obturează în momentul în care înregistrează o mișcare seismică. (Există un prototip, creat de profesorul Dan Rău, fostul director al Observatorului Seismologic Timișoara. Costul de producție se ridică la 300 euro.)

Dacă, peste clădiri dărâmate, străzi blocate și incendii, se rupe și barajul Ciurel, care stă între București și cele aproape 15 milioane de metri cubi de apă din Lacul Morii, inundația va afecta sever zona Dâmboviței pe o lungime de cam patru kilometri și jumătate. Unele scenarii vorbesc de o înălțime a apei de 3,3 metri în zona Eroilor. Apa se va scurge în câteva ore pe albia Dâmboviței, dar poate lăsa în urmă avarii și victime care nu pot fi estimate.
_

La câteva ore de la cutremur, Departamentul pentru Situații de Urgență va cere ajutor internațional: mai multe echipe, spitale mobile, corturi pentru populația evacuată, saci de dormit, pături, generatoare electrice, medicamente și sânge. Avioanele cu ajutoare vor veni din ziua următoare.

Dacă va fi iarna – toate marile cutremure din 1800 încoace s‑au întâmplat în anotimpul rece – în prima noapte sute de mii de oameni vor îngheța în parcuri și în piețe. Chiar și cei cărora nu le va fi avariată casa nu vor vrea să se întoarcă înăuntru de teama replicilor. Vor lua ce vor apuca – unii pilote, alții o sticlă de apă, alții laptopurile. Puțini vor fi îmbrăcați adecvat, cu geci și pantaloni groși, cu bocanci sau cizme de cauciuc, și puțini vor avea cu ei un rucsac cu lucruri de primă necesitate.

Vor fi și oamenii care își vor fi făcut din timp un plan. Îi vei vedea stând cu încăpățânare lângă un reper – poarta înspre strada Paris de la Palatul Victoria, statuia lui Cervantes din Piața Spania sau în mijlocul Pieței Romane – și refuzând indicațiile patrulelor să se îndrepte către Arena Națională, Colegiul Iulia Hasdeu sau Parcul Herăstrău, unde se vor organiza adăposturi – pentru că acolo își dăduseră întâlnire cu familia sau cu prietenii.

Rețelele de telefonie mobilă nu vor merge toată noaptea din cauza suprasolicitării. Spre dimineață, când mulți vor reuși să adoarmă, unii vor putea să se audă cu familia și prietenii.

Dacă va fi vară, prima noapte va fi mai ușoară. Mai rău va fi în zilele următoare, sub caniculă, mai ales dacă decedații vor rămâne în aer liber sau nu vor putea fi scoși de sub dărâmături. Mirosul și riscul de contaminare îi va face pe sinistrați să caute zone mai bune în cartierele limitrofe, mai puțin afectate.

Vor fi amenajate adăposturi și cantine pentru evacuați în grădinițe, școli, cămine studențești și hoteluri. Nu toți vor ști unde să meargă, pentru că informarea se va face prin portavoce, media și din om în om. În câteva locuri – Delfinului, Tineretului, Charles de Gaulle, Unirii – se vor face puncte de evacuare către județele limitrofe cu camioane ale armatei. Primăriile din comunele din jurul Bucureștiului vor organiza spații de cazare în școli, săli de sport și cămine culturale. Stocurile pentru sinistrați nu sunt pregătite, spune IGSU, deși este o prioritate încă de la primele exerciții SEISM, când au constatat că au adus sute de pompieri la București și nu aveau unde să‑i cazeze și ce să le dea să mănânce. Deocamdată, spun ei, nu sunt fonduri.

Căutarea supraviețuitorilor va continua. Numărul lor zilnic va scădea pe măsură ce trece timpul până când, în a șaptea zi de la cutremur, nu vor mai găsi pe nimeni în viață. Atunci se vor sista operațiunile de salvare.

Morții vor fi aduși la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici. După ce se vor umple cele 300 de locuri ale IML, îi vor duce în spații de depozitare. Când se vor umple și acestea, vor ridica corturi mari militare, vor pune euro‑paleți pe jos și îi vor așeza unul lângă altul după ce la triajul de urgență vor primi culoarea neagră – niciun semn vital, leziuni incompatibile cu viața – sau după ce echipe de prim‑ajutor le vor fi făcut resuscitare jumătate de oră și vor fi constatat că nu mai au activitate cerebrală.

Pe lângă cei 6.500 de oameni care ar putea muri la impact, scenariul INCERC nu estimează numărul celor decedați pentru că nu au putut primi ajutorul medical. Nici despre animalele de companie abandonate după moartea sau plecarea stăpânilor – fie că sunt pisici, câini, tarantule sau cobre – nu există nicio previziune.
_

Când inginerul Matei Sumbasacu l‑a întrebat pe un reprezentant al DSU de câte echipamente de construcții dispun serviciile de urgență pentru a curăța străzile după un cutremur major, acesta nici măcar nu a răspuns. Era sub reflectoarele unor camere de televiziune, pe 3 martie 2017, la dezbaterea „Bucureștiul vulnerabil”, organizată de Seismic Alert, și deja dăduse câteva răspunsuri care arătau că e nepregătit. Când un reporter îl întrebase unde sunt locurile de siguranță din oraș, nu știuse să răspundă, iar când altul a vrut să știe ce să le spună cetățenilor să facă când e cutremur, le recomandase să iasă din casă. Adică opusul a ceea ce ar trebui. Dar Sumbasacu nu voia să‑l prindă cu greșeli, ci voia să știe ce resurse există pentru a curăța străzile de moloz. Inginer constructor cu masterat în analiza și structura clădirilor cu risc seismic, Sumbasacu, 28 de ani, a pornit recent un ONG, Re:Rise, pentru că vrea să ajute la reducerea riscului seismic.

Totul a început de la propria sa casă, care e într‑un bloc interbelic cu 40 de apartamente. În 2015, când s‑a întors în țară după o perioadă de muncă în consultanță în Dubai, a vrut să afle în ce categorie de risc e clădirea și a descoperit o aberație în evaluare: risc doi spre unu. O dată, spune el, nu se dau încadrări între clase de risc. Evaluatorul trebuie să decidă una dintre ele. Apoi, fiind o clădire cu spațiu comercial la parter și cu mai mult de patru niveluri, ar fi trebuit să primească și clasa de pericol public – ceea ce îi califica pentru fondurile publice destinate reabilitării. Nu a reușit să afle de la administrator cum s‑a făcut evaluarea și nici să‑și mobilizeze vecinii să ceară o nouă expertiză – ba chiar a fost acuzat că vrea să le vândă apartamentele. Așa că, dacă nu a putut să facă nimic în propria clădire, a început să se uite la ce se întâmplă cu altele.

Împreună cu alți specialiști în construcții, a înființat Re:Rise în decembrie 2016 și au luat deja câteva poziții publice. Au participat la dezbaterea pe noua lege a consolidării, deschisă de Ministerul Dezvoltării în martie, și au propus câteva măsuri. În primul rând, Re:Rise cere actualizarea listei de clădiri cu risc seismic 1. Potrivit calculelor lor, care iau în considerare uzura și cutremurele îndurate de clădirile evaluate în anii ’90, toate cele aproape 1.600 de clădiri U1, U2 și U3 s‑ar încadra acum la risc seismic 1, adică se vor prăbuși complet la un cutremur mai mare de 7Mw.

Apoi au propus un sistem care să asigure obiectivitatea evaluărilor: o platformă online în care evaluatorii să poată încărca singuri expertizele, iar proprietarii să nu mai poată plăti pentru ele. Realitatea a arătat că proprietarii influențează experții și, dacă nu le convine o evaluare (de exemplu, nu mai pot deschide un local în spațiul lor), nu o depun la primărie.

Pe lângă participări în dezbateri publice, vor să facă o bază de date cu toate utilajele de construcții din piața privată și disponibilitatea lor pentru a fi împrumutate pentru dislocarea și mutarea unor volume mari de dărâmături. Alte idei, inspirate din practici din alte țări, sunt aplicații simple prin care să confirmi că ești în viață, drone care să scaneze drumurile și să le spună serviciilor de urgență ce e blocat și cum să refacă traseele de salvare și drone fixe care să funcționeze ca routere wireless. „Proiectul meu de suflet este cel al consolidărilor, căci sunt inginer”, spune Sumbasacu. „Dar până când o să ajungem noi să consolidăm blocurile, există moduri mult mai eficiente prin care să limitezi numărul de morți.”

IGSU spune că are deja o bază de date similară cu resursele locale care pot fi rechiziționate în caz de forță majoră. Cadrul legislativ prevede însă că rechizițiile se pot face doar de centrele militare și de prefect, nu de comandantul intervenției, Departamentul pentru Situații de Urgență. Procedura actuală trebuie administrată de un comitet format din reprezentanți de la 12 instituții administrative, militare, fiscale, juridice și de comerț din București. Toate acestea, cu activitatea multor instituții publice perturbată sau chiar suspendată din cauza pierderilor omenești și sediilor distruse, vor face procesul de rechiziție aproape imposibil.

La aproape opt milioane de tone de dărâmături, cât estimează scenariului profesorului Văcăreanu, în condițiile în care o semiremorcă sau un camion pot duce cel mult 20 de tone de moloz, va fi nevoie de aproape 400.000 de transporturi. La 500 de vehicule care transportă non‑stop moloz, cu o medie de patru ore pe transport, înseamnă patru luni și jumătate pentru a curăța orașul. Asta dacă ai avea cu cine să încarci respectivele remorci – România nu mai are militari în termen din 2007 și armata e redusă la 73.000 de militari și 45.000 de rezerviști. La exercițiul SEISM 2016, IGSU a avut la dispoziție doar 47 de camioane și basculante, iar Primăria București trebuie să achiziționeze terenuri pentru a depozita deșeuri de construcții (nu se pot arunca la groapa de gunoi, conform normelor europene).
_

Într‑un oraș plin de moloz, fără utilități, în ger sau caniculă, sub stare de necesitate, activitatea economică va fi oprită multă vreme. Multe activități de producție și servicii vor fi închise pe o perioadă nedeterminată din cauza pierderilor de vieți și avariilor clădirilor. Chiar și în locuri în care s‑ar putea munci, oamenii, traumatizați de ce vor trăi, obosiți de frig, de griji, de lipsa confortului, nu vor avea cum să fie eficienți.

Dacă în 1977 Ceaușescu a forțat reluarea muncii în fabrici chiar dacă existau rapoarte că pereții stăteau să cadă pe muncitori, de data aceasta siguranța oamenilor, atât câtă va mai fi, va fi pusă pe primul loc. Banca Mondială estimează că pierderile economice în București – care cuprind tot, de la viețile oamenilor la clădirile distruse, de la încetarea producției la asigurarea adăpostului și hranei pentru sinistrați – se vor ridica la mai mult de 10 miliarde de euro, adică 7% din Produsul Intern Brut. Profesorul Văcăreanu, în scenariul său, estimează 10 miliarde de euro doar pentru distrugerile din construcții.

Pentru a da din nou drumul la gaze, toți cei 2.000 de kilometri de țevi vor trebui verificați metru cu metru și asta se va putea face abia după ce au fost curățate străzile de dărâmături și după ce au fost debranșate clădirile prăbușite sau cele devenite nelocuibile. Electricitatea și apa curentă vor fi repornite treptat, pe cartiere, pe măsură ce vor fi reparate rețelele.

La un an după cutremur, utilitățile vor fi restabilite, dar doar 70% dintre locuințele și clădirile publice vor putea fi utilizate. Cei mai mulți sinistrați vor locui încă în corturile și containerele din taberele din parcuri și de la periferia orașului. Cele 84 de locuințe de necesitate ale Primăriei București, aflate la Piața Națiunilor Unite și pe Șoseaua Viilor, pot adăposti doar 300 de persoane. Arhitectul șef de la Primăria Sector 3, Ștefan Dumitrașcu, spune că există peste 10.000 de apartamente libere la dezvoltatorii imobiliari privați, dar deocamdată nu s‑a reușit încheierea niciunui acord de colaborare care să le permită sinistraților să locuiască în ele.
_

Nicio țară nu poate răspunde perfect la un cataclism. Chiar și Japonia are dificultăți. Dar nicio țară inteligentă nu se bazează doar pe serviciile de urgență la dezastre de asemenea magnitudine. În ianuarie 1995, la cutremurul din Kobe (6,9Mw, la 18 km adâncime, la 5:45 dimineața), pierderile au fost imense: 6.500 de morți, 40.000 de răniți și în jur de 300.000 rămași fără locuințe. Trei sute de incendii au ars trei zile și docurile din port s‑au prăbușit. Aproximativ 8.000 de oameni au fost salvați de sub dărâmături de forțele de intervenție, iar restul de 27.000 au fost scoși de familie, vecini și alți salvatori voluntari. Cei care erau în siguranță au dat o mână de ajutor. Știau că forțele de intervenție nu pot salva pe toată lumea și au luat măsuri.

La cutremurul din 2011, cel urmat de valul tsunami, la fel: cei mai vulnerabili locuitori de pe coastă au fost salvați nu pentru că i‑au luat autoritățile, ci pentru că vecinii lor au intrat în case, i‑au urcat în mașini și au fugit împreună. Nici la ei nu s‑a întâmplat asta peste tot, ci doar unde autoritățile investiseră în solidaritatea oamenilor: existau centre comunitare, evenimente la care oamenii se cunoșteau și făceau lucruri împreună.

Asta le‑a dat posibilitatea să se cunoască și să se salveze.

La noi, autoritățile ar vrea ca oamenii să fie responsabili – să își consolideze singuri casele sau să nu se mute în unele cu risc seismic, să aibă mobila fixată, să țină un extinctor în casă, să facă un plan de familie, să pregătească un rucsac de urgență, să nu plece pe scări, să nu încurce operațiunile de salvare, să nu sune la 112 când nu au urgențe, să doneze sânge, să urmeze cursuri de prim‑ajutor și tot așa. În același timp, îi tratează cu un paternalism care nu lasă prea mult loc nici pentru inițiativă personală, nici pentru solidaritate comunitară.

În loc să le ofere mecanisme eficiente de finanțare a consolidării, le cer să le dea cheile de la casă și să se întoarcă peste patru ani și să plătească o sumă pe care nu o știu de la început. În loc să facă simulări repetate și neanunțate, ca oamenii să învețe pe de rost ce au de făcut la un dezastru real, spun că nu e nevoie ca cetățenii să știe unde sunt locurile de siguranță, că îi vor anunța ei prin portavoce după cutremur. În loc să instituie o zi a prevenirii dezastrelor, care să fie marcată anual (și la aceeași dată) prin exerciții publice, ca să intre în memoria colectivă, duc în derizoriu și în fatalism de Ev Mediu orice înseamnă pregătire. (În România, Ziua Prevenirii are loc în prima marți 13 din fiecare an).

În raportul Seismic Alert, autorii scriu că „în tradiția creștină, cutremurele sunt asociate cu sfârșitul lumii. Scenariile apocaliptice sunt o problemă, pentru că transformă cutremurul în coșmarul la care nimeni nu vrea să se gândească”. Cutremurul pare o ficțiune care nu ne privește. Chiar și IGSU spune că, atunci când a făcut primele campanii despre cutremur, în 2013, primele reacții pe care le‑a primit au fost: „De ce acum? Știți voi că se va întâmpla ceva și nu vreți să spuneți”.

Dincolo de atitudine, sunt acțiunile. În loc să faciliteze comunicarea și negocierea dintre locatari, legile nasc schisme. Autoritățile nu sunt de încredere, încalcă propriile legi, fentează, ignoră lecțiile dezastrelor recente. O cercetare a antropologului Gruia Bădescu printre locuitorii caselor cu bulină arată că principalele motive pentru care oamenii aleg să rămână în ele sunt că nu au încredere în expertizarea tehnică, nu au încredere în procesul de consolidare sau spun că Primăria le face probleme. Oamenii nu văd niciun sprijin real din partea autorităților.

Nici noi, ca simpli cetățeni, nu luăm în serios normele. Ajunge să ne uităm la câte localuri s‑au redeschis în clădiri cu pericol public la mai puțin de un an după Colectiv și devine clar că trăim într‑o țară în care regulile nu sunt făcute pentru a fi respectate.

Cutremurele italiene din ultimii 20 de ani au arătat că pentru a nu pierde vieți omenești după seism ai nevoie de un salvator la trei sau patru victime. Chiar și în cele mai bune condiții – forțele din țară ajung fără probleme la București (greu de crezut), nu sunt nevoi la fel de urgente în alte zone (puțin probabil), toți pompierii au supraviețuit seismului și nu sunt afectați de dezastrul uman pe care îl văd (imposibil) – tot ai mai puțin de 20.000 de salvatori pregătiți, la câteva sute de mii de victime și evacuați. Dacă ești o victimă, mai ales dacă nu ești în stare gravă, nu vei primi niciun ajutor, pentru că vor fi alții cu nevoi mai mari.

Problema principală este că cei cu responsabilități în zona de reducere a riscurilor cred că au timp. Primăria crede că are timp să consolideze clădirile, dar, în ritmul de azi, o să dureze 175 de ani. Distrigaz crede că are timp să oprească gazul manual. DSU crede că are timp să-și facă stocurile de urgență. IGSU crede că are timp să pregătească suficienți voluntari care să ocupe locurile pe care le vor elibera pompierii pensionați. Ministerul Dezvoltării crede că are timp să scoată o legislație care accelerează consolidările – a pus noua lege în dezbatere publică în martie, dar nu a trimis‑o nici acum la Parlament. Angajatorii cred că au timp să facă simulările de cutremur și incendiu, dar în altă zi, când nu au proiecte de predat. Proprietarii de săli de spectacole și de localuri cred că au timp să evacueze. Până și oamenii obișnuiți cred că au timp să‑și facă rucsacul și planul de urgență. Cutremurul pare improbabil, ceva din filmele alb‑negru pe care le vedem la televizor pe 4 martie. Dar nu e improbabil. Poate veni vara aceasta, la iarnă sau peste 10 ani. Dar va veni.

Între timp, câțiva oameni și‑au dat seama că nu totul poate fi lăsat pe mâine. Fie că au pierdut pe cineva în improbabilul incendiu din octombrie 2015 și nu vor să mai treacă nimeni prin asta, precum cei de la Seismic Alert. Fie că s‑au simțit neputincioși în propria lor casă și au vrut să îi ajute pe alții să nu se simtă la fel, precum cei de la Re:Rise. Fie că și‑au dat seama că trebuie să iasă din lumea academică și să vorbească pe înțelesul oamenilor, precum seismologii de la INFP. Toți fac ce nu sunt în stare să facă autoritățile responsabile de reducerea riscului: aduc oamenii la aceeași masă, caută soluții și împing lucrurile în direcția cea bună. Asta ar trebui să facem și noi. Atât cât mai e timp.

Descarcă kit-ul pentru cutremur – o serie de recomandări de la specialiști care te pot ajuta să te pregătești pentru un cutremur mare, inclusiv un poster cu obiectele și alimentele pe care să le pui într-un rucsac, ilustrat de Mircea Pop

CE FACI LA CUTREMUR

Oriunde ai fi, rămâi pe loc într-o zonă sigură până se termină seismul. Nu pleca pe scări, nu lua liftul, nu încerca să sari pe fereastră, nu ieși pe balcon, nu fugi de afară înăuntru.

Chiar dacă ți-e frică, încearcă să fii calm.

Dacă ești înăuntru:

• Adăpostește-te sub o masă cu picioare solide, o grindă sau un toc de ușă
• Dacă nu e nimic de acest gen în jur, ghemuiește-te lângă un perete de rezistență.
• Acoperă-ți capul cu ceva solid: geantă, carte, chiar și laptopul dacă e tot ce ai.
• Stai departe de ferestre, geamuri, oglinzi, biblioteci, mobile înalte, aparate de iluminat.
• Dacă ești în scaun rulant, blochează roțile și protejează-ți capul.
• Dacă ești într-un magazin, îndepărtează-te de zonele cu obiecte grele și respectă regulile de mai sus. Nu încerca să ieși până nu se termină.
• Dacă ești în lift: apasă butonul de urgență, care va opri liftul, și ieși cât mai repede.
  

Atenție: Teoria Triunghiului Vieții, care apare din când în când la TV și pe Facebook, nu este o practică recomandată de nicio autoritate în servicii de urgență, de la IGSU la Crucea Roșie. Presupune să te așezi astfel încât să stai într-un triunghi format din mobile în ideea că în jurul tău se va forma un gol. Ar putea fi utilă în clădiri cu pereți din gips-carton, plafon fals și mobilă ușoară, dar nu te poate proteja de un plafon de beton, un șifonier greu sau un raft plin cu dosare. Respectă indicațiile de mai sus.

Dacă ești afară:

• Adăpostește-te departe de ferestre, clădiri, poduri, cabluri electrice sau stâlpi. Stai la cel puțin 10 metri de cabluri electrice căzute sau rupte.
• Dacă nu îți poți ține echilibrul, ghemuiește-te.
• Dacă ești într-un vehicul:
      – Oprește într-un loc sigur, fără a bloca drumul, departe de poduri, viaducte și clădiri.
      – Nu ieși din mașină până nu se termină. Dacă ai în jur cabluri căzute, așteaptă intervenția serviciilor de urgență, nu te apropia de ele.
• Dacă ești într-un loc public închis: cinematograf, metrou, sau altele: Găsește un loc sigur și respectă instrucțiunile personalului. Nu încerca să ieși în timpul seismului.

După cutremur:

• Păstrează-ți calmul și ajută-i și pe ceilalți să-și revină.
• Dacă cineva e rănit și te pricepi, dă primul ajutor.
• Verifică dacă locuința a suferit pagube. Dacă bănuiești pierderi de gaz, deschide geamurile și închide utilitățile. Dacă mai e apă, umple cada și toate recipientele disponibile, în caz că se oprește.
• Dacă locuința nu e sigură, verifică dacă poți să părăsești locul. Îmbracă-te corespunzător vremii, ia rucsacul de urgență și ieși cu atenție la lucruri care pot cădea, fire electrice rupte, scări avariate.
• Nu folosi telefonul pe rețeaua de voce pentru că o vei aglomera. Încearcă, dacă poți, să folosești rețeaua de date – aplicații de chat, rețele sociale – pentru a comunica.
• Dacă ai fost prins sub dărâmături, încearcă să faci zgomot lovind cu ceva tare într-o țeavă sau altceva compact. Aparatura de căutare-salvare te poate auzi prin 10 metri de dărâmături și până vin ei te pot auzi și salva vecinii.
• Dacă nu poți părăsi locuința (casa scărilor a căzut, de exemplu), pune un mesaj mare în geam: AJUTOR.
• Ascultă la radio instrucțiunile autorităților.
• Nu folosi mașina decât dacă nu ai altă soluție – pentru a ajunge la spital, de exemplu. Drumurile trebuie lăsate libere pentru mașinile de intervenție.
  

Sursa: Decat o Revista

Ilustratie: Sorina Vasilescu